Aceeași sacoșică zi de zi. Cu două bretele maro și două animale îmblănite și încodite imprimate pe fiecare parte. O poartă cu Ea, la Ea, în Ea. Zi de zi.
Pleacă dimineața cu Ea de mână, ia tramvaiul și se urcă pe scaunul din dreapta de la geam. Apoi coboară și face cațiva pași. Intră în clădirea de carton, urcă scările multe pană la dublele uși. Si se așază pe mocheta murdară cu albastru. Toarce cu animalele îmblănite și tot asteaptă.
Așteaptă să-i dea drumul, să o golească și dezgolească. Sa-i scoată măruntaiele și să le ofere drept cadou. Poartă atâta greutate. Atâta nimic in ea. Dar un nimic așa de greu încât tremură și transpiră. Ar vrea sa fie ușoară. Să scape de povară.
Dar Ea n-o lasă. O uită pe mocheta cu nimicul într-însa. Îi mai aruncă din când în când o privire fugitivă și-i spune să mai aștepte putin. Dar pană când? Până va avea curaj, răspunde Ea.
Si nimicul o macină. Un nimic cu coperte, un altul cu disc și un nimic împletit din fire de bumbac care nici măcar nu-i aparține. Zac acolo, cu un bilețel alături scris de mana ei. Cu scris învechit și cerneală albastră. Cu zet rusesc și restul romanesc.
Mereu dă. Ar da totul. Orice. Oricui. Simte că atunci când dă, când se desparte de ceva și palma se-ntinde spre altcineva, de fapt primește. Nu renunță, ci ia.
A dat nimicuri în trecut, dar tot timpul a fost atât de ușor. Acum se ridică în picioare, prinde bretelele în mână și sacoșa cu tot cu animalele-ncodite încep sa toarcă mai cu vlagă. Și spun pe limba lor, șoptind: gata, hai, că poți, curaj.
Ea stă și o privește. Se gândește, prinde curaj, se îndoiește si răzgândește. Și renunță. Nici astăzi nu va da nimicul. Nu poate. Căci nu nimicul contează. Este lipsit de valoare materială, poate suflat doar puțin în emotie. Gestul e greu. Ca niciodată de greu.
Așa că vor pleca din nou cateșitrele acasă. Sacoșa va rămâne proptită lângă ușa maro de metal și va visa încă o seară că salvarea este aproape. Peste câteva ore, va lua drumul de la capat. Până cand, nu știe nimeni.
