Un nas și doi ochi. Uneori verzi. Când sunt umeziți de emoțiile puternice sau nu ale vieții. Sau când exersează lacrimi teatrale, în lipsa unor roluri adevărate.

Pe lângă verzi, sunt mari. Rotunzi și conturați. Îi foloseste mereu pe post de mijloc de comunicare. Preferă de altfel întâlnirea face-a-face, cum ne învață dicționarul că se spune, tocmai pentru a se folosi de-această armă.

Gura este absolut obișnuită. Nu frumoasă, nici urată. Situată în locul său normal, zâmbește mult. Uneori, este numai ca urmare a colțurilor trase cu forta în sus de o mască invizibilă, procustiană. De cele mai multe ori însă zâmbește din obișnuință, fara un motiv anume. Poate doar acela de a face ziua bună celor din jur.

Sau de a ascunde tristețea din spatele dinților, care bate ca-ntr-o usă de metal, încercand să se elibereze. Să urle. Să se facă auzită. Dar dinții-s prea înclestați și nu fac loc niciunei șoapte de disperare.

Gura rămâne-nchisă. Mereu. Asta au învațat generații care-au cunoscut-o; puține totusi la numar. Si care veneau să ceară un sfat, să spună un secret, să împărtășească o poveste.

Toate ramâneau secrete. Ramân în continuare. Un lacăt imaginar, puțin ruginit, dar înca rezistent, și-a pierdut de mult cheia.

Probabil o doamnă cu parul alb, îmbătrânită și așteptată oricând sa dispara, intitulată în glumă încredere, a facut-o pierdută.

O încercare a doamnei cu parul alb de a întineri. De a prelua viața ochilor verzi. De a le transmite din secretele vieții, adăpostite atâta vreme în singurătate și suflul secret pe care și-l mai trage rareori.

Dar nu toate acestea sunt importante. Deloc chiar. Se putea lipsi de nasul oricum mare și putin inestetic, de ochii verzi grăitori, dar scăldați de tristete, ori de gura absolut normala, așezată în locul său absolut normal, la distanță absolut normală de urechi…

Vai, iată cuvântul. Carnea esențială, semicercurile vieții. In ele stau importanța, greutatea poveștii. Ele ascultau si ascultau. Uneori auzeau fără s-asculte. Alteori doreau prea mult s-asculte și-n jur era o liniste asurzitoare.

Povești și oameni, călătorii și secrete, tristeți și bucurii, zâmbet, lacrima, drum, iubire, părăsit, găsit, unic, pierdut… Toate cuvintele dispăreau între ciocanel și…nicovală, pe treptele scăriței pe care Eustachio o urca purtând în mână o trompă.

Zi de zi, oameni stăteau asezați la coadă. Așteptându-și rândul ca gurile lor sa sufle secrete. Care urmau să se așeze unele peste altele în ungherele memoriei.

O bandă rulantă le transporta instantaneu într-un loc ascuns, dar atat de fragil. Caci oamenii tot veneau, iar secretele la fel.

Devenise un proces obositor. Ochii verzi doreau uneori să sufle totul, să se elibereze de greutatea informației încoltite in ungher. Dar nu putea! Cum să poată? Doamna cu părul alb aruncase cheia.

Si nici ochii verzi nu voiau să o găsească și apoi să piardă încrederea oamenilor care continuau, și continuau, și continuau…

Cuvintele deja rodeau, rupeau cu dinții, sfâșiau cu ghearele lor din mintea și sufletul ochilor verzi. Un tremur brusc îi apuca din când în când și deveneau și mai verzi văzând trecând prin fața lor toate lucrurile auzite. Pe care credeau ca nu le ascultaseră. Se înșelaseră.

Un gând și-un gând și-alt gând. O coloană infinită de forme, culori, mirosuri și zgomote, linii și curbe, nopți și zile, iubire și ura. Se așezau unele peste altele, într-un dezechilibru tot mai mare. Oricând gata să se prăvale și sfărâme.

Dar continuă. Cum altfel?