Este negru din cap până-n picioare. Nu că ar fi distanța mare între cele două puncte, având în vedere faptul că este putin cam scund.

Nu am observat încă dacă are unghiile tăiate la labuțe, dar să spunem că este un detaliu lipsit de importanță.

Încă nu i-am dat un nume. Dar până maine o să-i găsesc unul potrivit. Ne-am întâlnit de câteva ori pe scările reci și mereu alunecoase din fața noii mele locuințe.

L-am salutat, probabil m-a salutat și el, și am mers mai departe. Până astazi, când mi-a demonstrat că înțelege mai mult decât oameni dragi mie. Iar asta numai dintr-o privire.

Mă aștepta la colț de stradă. Eu, pierdută în gândurile mele triste de la o vreme încoace, prinsă în capcanele deciziilor pe care le-am luat, ascultam fără s-aud și, probabil, auzeam fără s-ascult, un cântec oarecare.

Dar l-am văzut. Mi-a înflorit zâmbetul acela descris de unii drept esențial si luminos. Cel puțin așa era pe vremuri; uneori. Acum, nu mai stiu cum este.

L-am privit în ochi și el pe mine. Iar el a înțeles. Că eu sunt cea care-l saluta pe scări, când zăcea pe  ghețarii de ciment și aștepta să deschidă cineva ușa ca să mai iasă o briza caldă dinăuntrul noii mele locuințe.

Dintr-o singură privire, a înțeles că nu sunt ca ceilalți. Că mereu am luptat să ies din mulțime. Că aș merita un alt comportament din partea lui.

A înțeles că nu-i corect să mă includă în categoria largă, acolo unde i-a aruncat cu nepăsare pe cei ce i-a întalnit, întamplător sau nu, la un moment dat în viață.

A refuzat să copieze această greșeală comisă de oameni dragi mie. Si a ales să-mi dea o șansă. Sunt sigură că și el îmi împărtășeste ideea că cel mai greu e să convingi să ți se-ofere-o șansă.

S-a ridicat în lăbuțe la colț de stradă și a pornit înaintea mea ca să-mi arate drumul. Fericit, cu un zambet vizibil pe fată, se întorcea la intervale și privea în urma lui. Îl linișteam spunându-i că-l urmez. Să stea fără grijă.

În pragul scărilor reci, distante și distanțate, s-a oprit. S-a-ndreptat spre mine spunându-mi cred că am ajuns acasă. I-am mulțumit, i-am zâmbit și el mie.

Iar apoi l-am lasat singur pe cel ce-a înțeles, ca să ma îndrept spre cel nu a reușit încă, spre noua mea locuință și spre colivia deciziilor mele.

Dar nici urmă de regret. Căci cum spunea și Osho, noi suntem singurii vinovați de ceea ce ni se întamplă.